De reflectat de Sf.Valentin...

Despre singurătate, dar nu numai, ci și despre dezvoltare și autoperfecționare.

Soluția? Aderarea Republicii Moldova la NATO

În prima dimineață a acestui an, când, ne grăbeam să ne spunem cuvinte frumoase, în speranța unui 2012 mai bun (cât mai bun!), un adolescent era împușcat, pe malul Nistrului (același râu blestemat, care mai ține minte multe alte crime), de niște „pacificatori”. ”Pacificatori”, în contextul conflictului înghețat de pe Nistru, înseamnă armata rusă, adică lupul deghizat în blană de oaie, căci armata aceasta a fost parte a conflictului de pe Nistru (fapt stabilit nu doar prin nenumărate mărturii, ci și prin decizie CEDO), a folosit metode josnice de luptă contra civililor, a violat, a ucis oameni neînarmați, ca să nu mai spunem că și pretextul pentru declanșarea războiului a fost unul profund ticălos, românofob: nemulțumirea Kremlinului față de decizia Chișinăului de a proclama limba română (în Constituție „limba moldovenească”) drept limbă oficială în Republica Moldova. Separatismul transnistrean a fost și este, după cum bine știm, o manifestare extrem de violentă a românofobiei Kremlinului, dar și a instinctului său imperialist.

S-a discutat și răsdiscutat despre niște detalii (spre exemplu, dacă cel cu arma avea dreptul să tragă). Esențialul, însă, tinde să fie escamotat: nu avea dreptul, pentru că prezența trupelor ruse la Nistru, autointitulate „pacificatoare”, este ilegală. Nimeni, în afară de Rusia și liderii-marionetă transnistreni, nu a admis vreodată necesitatea prezenței acestor trupe la Nistru. Rusia ne asigură în permanență – dar mai ales atunci când ne insultă sau chiar ne agresează – că ne iubește. E adevărat că ne spune pe alt nume (Rusia nu a recunoscut vreodată dreptul nostru la autoidentificare), iar „iubirea” ei seamănă cu a unei amante geloase, crizele de „gelozie” repetându-se la cel mai mic progres al Republicii Moldova pe arena internațională, atunci când demonstrăm că dorim și suntem în stare să ne apropiem de lumea civilizată… Frustrarea Rusiei în fața „rivalului” său, Occidentul, se manifestă prin agresivitatea declarațiilor, în plan diplomatic, și, ca în acest caz, prin diversiuni și violență la Nistru. Avem, pe de altă parte, precedentul Georgiei… Georgia a fost, în primii ani după implozia URSS, o țară extrem de loială față de Rusia, a permis amplasarea bazelor militare rusești pe teritoriu georgian. „Recunoștința” Rusiei s-a manifestat printr-un război și mai sângeros decât războiul de pe Nistru. În cazul Republicii Moldova, schema comportamentală a agresorului de la Kremlin este asemănătoare. Nici azi, după aproape douăzeci de ani de neutralitate asumată a Republicii Moldova, cetățenii noștri nu sunt în siguranță, mai ales atunci când se află în preajma oamenilor înarmați purtând simbolurile statului rus pe uniformă.

Așa se face că „iubirea ” Rusiei ține într-o permanentă stare de frică populația Republicii Moldova. Înainte de a analiza alte aspecte ale vieții sociale și politice de la noi, trebuie să ținem cont de un fapt decisiv pentru soarta oricărei comunități: încă nu suntem liberi, suntem, în continuare, un teritoriu ocupat, agresat de o armată străină. Agresat de „iubirea” lacomă a unui stat care își terorizează chiar și cetățenii proprii, la ei acasă (și, în acest caz, ce să mai așteptăm noi, „cuceriții”, „sclavii” de odinioară?)… Contra unei astfel de „iubiri” trebuie să cauți soluții urgente. Mai ales în astfel de situații, indolența este autodistructivă. Din fericire, soluția există: NATO.

* * *


Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Basarabia, Geopolitics, Georgia, Kremlin, NATO, Romania, românofobie, Rusia, Teodor Baconschi, victimele stalinismului

Sursa: GriArg