miercuri, 30 ianuarie 2013

Hora Unirii într-o bună dimineață


Simplu, în loc de Bună dimineața!  -  :)
Unire în cuget și-n simțiri!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=trDlI8jDAXE#!]
* * *
Iată versiunea întreagă a acestui imn însuflețitor  (în mod special drag mie, pentru că mi-l cânta bunica Elena, „la gura sobei”, în lungile seri de iarnă petrecute la țară):
Vasile Alecsandri, Hora Unirii (2)
Sursa imaginii: aici.
Actualizare: știrile TVR.
Sursa: Gri ARG.

luni, 21 ianuarie 2013

Nefericitul „după ce” (via GriArg)

„1. Pe vremuri, în unele sate, femeile se adunau în grupuri mari la gospodăria cuiva şi duceau acolo bucate şi băutură, în noaptea de Bobotează. După ce mâncau, cântau şi dansau toată noaptea. Apoi, dimineaţa, ieşeau pe stradă şi se năpusteau asupra oricărui bărbat pe care îl întâlneau pe drum, ducându-l cu forţa la râu şi ameninţându-l că-l aruncă în apă.” (Sursa: internet.)

 Asta citim într-un articol recent. Adică: femeile mănâncă, dansează, iar DUPĂ CE petrec astfel, se mai adună (o dată sau de mai multe ori), cu mâncare și cu băutură, la „gospodăria cuiva”? Cu ce scop, oare? Și de ce? Pentru că pofta vine mâncând? Da! Sigur că da! Femeile se îmbată și, după ce petrec bine, vor să chefuiască și mai frumos, trei zile în șir, ca în povești! Așa da! Asta explică, probabil, și violența femeilor de Bobotează. Boboteaza este, deci, un bun prilej pentru a chefui și a pedepsi bărbații.

 * * *
 Toate aceste presupuenri s-ar risipi, dacă am avea ocazia de a-l întreba pe autorul textului ce a vrut să spună de fapt și care e consecutivitatea normală, firească, a faptelor pe care a dorit să ni le prezinte în articolul său. Bănuiala mea e că ar fi trebuit să scrie „după CARE”, în loc de nefericitul „după CE”. Expresia tradusă greșit din rusă „după ce” („posle chego” („posle chevo”)), în loc de „după CARE”, dă naștere unor confuzii periculoase, în cazul în care e nevoie să stabilești exact consecutivitatea unor acțiuni (spre exemplu, în rapoartele forțelor de ordine) sau, ca în acest caz, unor exemple savuroase de umor involuntar.

 Partea defel comică a acestei povești a nefericitului „după CE” e că aceasta semnalează alienarea simțului lingvistic în cazul unor vorbitori nativi ai limbii române din stânga Prutului. Una e să amesteci, din lene sau din ignoranță, diverși termeni rusești într-o frază ce se vrea a fi în română, construită după regulile limbii române, mult mai grav e să nu-ți mai dai seama că un (repet, nefericit) calc afectează logica mesajului pe care dorești să-l transmiți.

Sursa: GriARG.

miercuri, 28 martie 2012

27 martie 1918 – ziua în care am avut curajul “să fim ce-am fost mereu” şi “ce-am vrut mereu să rămânem: români”


Declaraţia de Unire, precum şi întreaga activitate a Sfatului Ţării sunt mărturii ale maturităţii politice a liderilor basarabeni din acele timpuri, dar şi ale voinţei populare de reîntregire naţională. Iată câteva argumente în susţinerea acestei idei, selectate din cartea lui Gheorghe Ghimpu Conştiinţa naţională a românilor moldoveni (Ed. Litera, Chişinău, 1999), una dintre lucrările cele mai bine documentate despre continuitatea românismului în Basarabia.

“… spiritul românesc la moldoveni în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec al XX-lea era viu în permanenţă. El era viu atât la persoane aparte, cât şi la colective întregi, cum ar fi echipele redacţionale ale publicaţiilor periodice; românismul trăia, deşi adesea în stare latentă, la moldoveni şi bucovineni, la basarabeni şi transnistreni. El era înrădăcinat în ţărănime, preoţime, cadre didactice, ostaşi, ofiţeri, studenţime, în alte pături sociale basarabene. Despre conştiinţa românească a moldovenilor, în genere, putem vorbi în baza mărturiilor scrise ajunse până la noi. Anume ele ne permit să conchidem că ţarismul n-a reuşit în peste o sută de ani să schimbe caracterul românesc al Basarabiei.” (Gh. Ghimpu, op.cit., pag.334).

Printre multiplele exemple, Gh.Ghimpu îl menţionează pe Preşedintele Partidului Naţional-Moldovenesc, Teofil Gh.Ioncu, autorul broşurii Autonomia Basarabiei şi Republica democratică federativă rusească (Chişinău, Tipografia “Bessarabskoe Knigoizdatelstvo”, 1917), care declara: “Români am fost, român ne este sângele ce ne curge în vinele noastre. Români suntem cu trup şi suflet şi ca români voim să trăim pe vecie”. (citat după: Gh.Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, Chişinău, 1999, pag.340).

Interesant… citatul acesta îmi trezeşte o amintire din copilărie: un cântec ce mi-l cânta bunica şi în care erau următoarele cuvinte: “Sunt ţăran, ţăran român/Şi ţăran vreau să rămân”, iar bunica obişnuia să mai schimbe puţin: ”Si român vreau să rămân”.

Acelaşi Teofil Gh.Ioncu, în calitate de reprezentant al PNM, declara în cadrul Congresului naţiunilor din Rusia: “Salut Congresul naţiunilor în numele românilor din Basarabia! (subl.-Gh.Ghimpu) Mulţi au auzit de “moldoveni”, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Există o naţiune română (subl.-Gh.Ghimpu). Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iară dacă noi numim “moldoveneşti” comitetele şi organizaţiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul “român” sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca d-voastră, şi el le serveşte de a ne acuza pe noi de separatism…” (ibidem). – şi… istoria se repetă, bineînţeles!

Alte exemple citate de autor sunt din Ioan Pelivan, la fel un reprezentant al PNM, sau dintr-o broşură a studentului basarabean Vladimir Bogos, sau din declaraţiile şi petiţiile semnate de colective întregi de studenţi, ostaşi, învăţători; diverse grupări sociale din Basarabia. Tot o manifestare a românismului, consideră Gh. Ghimpu, a fost “căldura cu care ei (basarabenii-n.n.) l-au întâmpinat pe reprezentantul ziarului “Ardealul”, Onisifor Ghibu. Când acesta, încheindu-şi cuvântul de salut “în numele “Ardealului”, a strigat “Trăiască Basarabia!”, “Trăiască Sfatul Ţării!”, “Trăiască Republica Federativă!”, publicul, sculându-se în picioare, a aplaudat strigând “Trăiască transilvănenii!”, “Trăiască poporul românesc!” “(subl.-Gh.Ghimpu) (ibidem, pag.342).

Sfatul Ţării, conchide Gh.Ghimpu, a fost “expresia politică a românismului în Basarabia”, expresia dreptului legitim al unei părţi a naţiunii române, aflată de mult timp sub ocupaţie rusească, de a-şi decide soarta. (Gh.Ghimpu, op.cit. pag. 342-354), iar Unirea a fost “opera izvorâtă din românismul conştientizat al basaraenilor” (ibidem, pag. 355-378).



Sursa: GriArg.

Articolul în întregime poate fi citit aici: GriArg.

vineri, 23 martie 2012

Un interviu privind situația din TRM

Un interviu (destul de trist) despre situația de la TRM, de la care tot mai așteptăm fapte vitejești...

sâmbătă, 17 martie 2012

Numărând comuniști…

M-am surprins făcând calcule, intrigată de pretenția unora (reprezentanți ai PCRM, în special), care insistă că participanții la protestul comuniștilor contra alegerii președintelui au atins, azi, numărul de 80.000. Este exact cifra ce se vehicula referitor la cele mai mari proteste din perioada sovietică: la Marea Adunare Națională din 31 august 1989, spre exemplu. Acum, să comparăm filmele: iată un fragment filmat de Victor Bucătaru (cadre din arhiva personală a regizorului) de la Marea Adunare Națională de la Chișinău din 31 august 1989. În acea zi, eu am stat în apropierea străzii Pușchin: aglomerația era mare și marea (de oameni) se întindea departe de limitele PMAN (pe atunci ”Piața Biruinței”): dincolo de străzile Bănulescu-Bodoni (pe atunci Gogol) și Pușchin, dar și parcul Catedralei era împânzit de lume, oameni care nu încăpuseră în Piață se înghesuiau pe aleile parcului, până aproape de strada Columna (pe atunci Frunze)…

Vezi filmul aici.


Dacă e adevărat că la Marea Adunare Națională din 31 august 1989 au luat parte aproximativ 80.000 de oameni, atunci cum se poate susține că azi au fost tot atâția?

Fragment dintr-un articol preluat de pe blogul GriArg.

Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Chişinău, Geopolitică, Human Rights, Marea Adunare Națională din 31 august 1989, Party of Communists of the Republic of Moldova, românofobie, victimele stalinismului, Victor Bucătaru

joi, 8 martie 2012

Noi și… Cărțile din noi


Este vorba de cea mai recentă publicație semnată Ion Ciocanu, apărută anul trecut la editura Pontos din Chișinău: Cărțile din noi. Probabil, insistența cu care postez texte cu, de sau despre tata aduce puțin a vanitate (admit asta), dar insist, la fel de mult, asupra ideii că gestul meu trebuie înțeles doar ca unul de recunoștință – dincolo de faptul că am prețuit mereu hărnicia, atitudinea și rectitudinea tatălui meu, iar cărțile lui sunt cea mai elocventă manifestare a acestor calități.

Cărțile din noi este o culegere de articole, unele dintre care pot fi citite pe blogul ionciocanu.wordpress.com, culegere care nu va apărea în librării, dar va putea fi găsită în biblioteci… Pe scurt – și, bineînțeles, generalizând -, este o carte despre relația dintre noi și noi - reflectată în cărțile ce ne conturează orizontul cognitiv și personalitatea, adică cele din noi.

* * *

O destăinuire ocazională în loc de prefaţă

Devine cineva om al cărţii încă de pe băncile şcolii? Mihai Cimpoi, academicianul de azi, fiind elev în satul său Larga, scria recenzii la cărţile citite şi le expedia la Chişinău (un ziar din anii ’60 l-a şi criticat din cale afară de aspru pentru neologismele la care apela încă de pe atunci).

Nicolae Esinencu a început a publica poezii la vârsta de 11 ani, pentru început – în ziarul raional din Teleneşti.

Şi Anatol Ciocanu a fost un autor frecvent al publicaţiilor republicane pe când îşi mai rodea fundul pantalonilor de băncile şcolii medii.

Şi Aurel Scobioală a început a scrie de la o vârstă fragedă.

A venit la facultate cu un roman scris în anii de şcoală floreşteanul Vitalie Ciobanu.

Exemplele de această natură nu sunt o raritate nici în prezent, şi tocmai de aceea nu ne sfiim să spunem aici că şi noi personal am legat o prietenie foarte strânsă cu cartea, citind cu nesaţ tot ce ne putea oferi biblioteca sătească din Tabani. Nu cea şcolară, deoarece în timpul recreaţiilor nu reuşeam decât să contemplăm din fugă copertele. Toate după-amiezile ni le petreceam la biblioteca din spatele sovietului sătesc (al primăriei de mai târziu). Când primarul Gheorghe Rusu ne-a avertizat într-o zi că avea să ne spună „la mama” că „stârcim” la bibliotecă în loc să ne facem temele pentru acasă, i-am lămurit pe îndelete că învăţam lecţiile chiar în clasă, inclusiv cele de matematici, care se lipeau de noi mai greu.

Şi citeam zilnic două sau trei cărţi, unele voluminoase, ca „Uliţa Volodea Dubinin”, altele – subţiri, ca „Iadul din Treblinca”, şi – cum altfel? – toate ziarele, inclusiv „Ţăranul sovietic”, în care, între altele, am publicat prima poezie, urmată – apoi – de versuri inserate în paginile revistei „Scânteia leninistă”.

Că am citit, începând din anii de şcoală, „un vagon de literatură (mai exact maculatură)”, după cum a observat cu maliţie talentatul cercetător literar, fostul nostru student la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” Alexandru Burlacu în articolul „Maşina de citit şi de scris, Ion Ciocanu” („Literatura şi arta”, 2008, 31 ianuarie, p. 5), este puţin şi inexact spus: am „înghiţit” mai multe vagoane de literatură editată atunci, în anii de după războiul stalinist-hitlerist, şi poate ar trebui să regretăm, dar… şi acum, în 2011, suntem un cititor activ al Bibliotecii Naţionale (cu un abonament în sala de lectură şi cu altul în secţia de literatură de împrumut la domiciliu, de unde luăm ba un volum de Vasile Militaru, ba altul – de Dante Alighieri sau de alţi autori pe care n-am reuşit să le procurăm la timp pentru biblioteca personală înghesuită în salon, în dormitor, pe balcon, în câteva nişe destinate pernelor şi cearşafurilor, apoi pe câteva poliţe din spaţiul rezervat odinioară conductei pentru gunoi…).

Ataşaţi intim de cartea zămislită pe palma aceasta de pământ românesc, am parcurs toate etapele literaturii moldoveneşti de la Ion Canna la Ion Druţă, apoi la Emilian Galaicu-Păun şi la unii douămiişti ca Victoria Tătaru sau Nicolae Bălţescu, al căror viitor e deocamdată imprevizibil. Am participat cu toată dăruirea la procesul literar postbelic, savurând proza lui Ion Druţă, începând chiar de la cărţulia „La noi în sat” (1953), apoi „Zborul frânt” al lui Vladimir Beşleagă, „Povestea cu cocoşul roşu” a lui Vasile Vasilache până, recent, la romane ca „Măcel în Georgia” al lui Dumitru Crudu, „Cartea nomazilor din B.” al lui Val Butnaru şi „Diavolul este politic corect” al lui Savatie-Ştefan Baştovoi. N-am urmat o linie în totul ascendentă în activitatea noastră, evoluţia scrisului est-prutean fiind marcată între timp de schimbări nici măcar bănuite anterior. Avem multe şi mari îndoieli în privinţa autorilor care se abat în mod uşuratic şi chiar neruşinat de la spiritul de nedezminţit al realităţii obiective şi de la normele etice unanim acceptabile; ne-au mâncat în câteva rânduri palmele să ne pronunţăm în privinţa acestui tip de scriitură, ba ne mai zicem şi azi că nu e târziu s-o facem, dar văd lumina tiparului şi cărţi a căror lectură ne oblojeşte sufletul cu un balsam tămăduitor, graţie căruia continuăm să ne facem în continuare munca de cercetător fidel al literaturii contemporane.

Chiar volumul de faţă este o mărturie a rămânerii noastre la datoria asumată încă de prin 1965, evident cu revizuirile inerente privind optica asupra vieţii, atitudinea faţă de literatura în permanenta ei dezvoltare/schimbare şi scriitura critico-literară propriu-zisă, care nu se dă supusă unei remodelări de care se declară doritori unii colegi tineri. Norocul nostru al tuturora este că, după cum am remarcat deja, oricât s-a diversificat amplul tablou al literaturii est-prutene contemporane, el rămâne multidimensional şi policrom, astfel încât satisface gusturi şi preferinţe eminamente diferite între ele, chiar contrarii şi de-a dreptul „duşmănoase” în raporturile lor unul faţă de altul/altele. De aceea puteţi găsi în această carte ecouri doar la autori şi opere răspunzând gusturilor şi preferinţelor noastre de azi. Multe cărţi ale scriitorilor noştri, elogiate cu vârf şi îndesat la Chişinău, Bălţi, apoi peste Prut şi chiar în alte ţări, nu sunt cel puţin pomenite; acestea nu şi-au găsit în mintea şi în inima noastră ecoul care ar fi putut servi drept puncte de plecare pentru un studiu, articol, recenzie sau – de ce nu? – o prezentare/adnotare de rutină. Criticul literar este, înainte de toate, un cititor, dar unul care nu se lasă „cucerit” de orice text. Până să devină obiect de cercetare critico-literară, e necesar ca poemul sau romanul să-şi afle răsunetul cuvenit în forul intim al cercetătorului. Cărţile analizate ori modest recenzate/consemnate în paginile care urmează sunt dintre acelea care au devenit, între timp, apropiate minţii şi inimii noastre. Le-am zice cărţile din noi, în sensul că, fiind ale autorilor respectivi, ele au devenit oarecum şi ale noastre. Într-un sens mai larg, fiecare cititor devine coautor al poemului sau romanului în procesul lecturării atente şi adânci a acestuia: îl îndrăgeşte nu neapărat pentru că ar împărtăşi întru totul sentimentele, gândurile, acţiunile, idealurile personajelor sau ale autorului; îl îndrăgeşte, bunăoară, pentru modalitatea propriu-zis literară sau pentru atitudinea scriitorului faţă de fapte, idei, sentimente pe care şi el, cititorul, le aprobă sau dezaprobă în sinea sa, deci este de aceeaşi părere cu autorul poemului sau al romanului şi consideră opera acestuia ca fiind şi a sa. Scriem despre ceea ce ne place ori acceptăm în principiu şi lăsăm fără atenţie ceea ce ne ignoră opţiunile de ordin etic sau estetic. Şi credem că fiecare cititor preţuieşte ceea ce-i satisface gustul, preferinţele, întreaga constituţie intelectuală, culturală, artistică.

Am încheia destăinuirea aceasta exprimându-ne speranţa că punem în atenţia dumneavoastră, onoraţi cititori, autori şi opere care corespund exigenţelor dumneavoastră în etapa de azi a evoluţiei spirituale niciodată încremenită locului. Nu credem să nu prezinte un interes principial şi major activitatea unor personalităţi ca a lui Alexandru Cristea, autor al muzicii pentru textul Limba noastră de Alexei Mateevici, a lui Daniel Ciugureanu, basarabean de pe meleaguri unghenene, ajuns odinioară membru în patru guverne ale României, a lui Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Nicolae Esinencu, Dumitru Matcovschi, Petru Cărare, Efim Tarlapan şi ale altor scriitori care ne-au „cucerit” pe noi şi să nu acceptaţi modul în care le-am înţeles şi le-am prezentat aici. Dorinţa noastră supremă e ca prezenta culegere de articole, studii şi cronici literare să devină o carte apropiată sufletului şi minţii fiecăruia dintre acei care se vor apleca asupra ei. S-o poată lectura şi eventual preţui în măsura în care am găsit noi necesar să punem în atenţia publicului numeros aceste reflecţii asupra unor texte pe care le-am trecut prin simţirea şi înţelegerea noastră, până să le considerăm nişte cărţi scoase din fiinţa noastră spirituală în care iniţial le-am făcut loc în urma unei cugetări orientate spre nevoile spirituale de azi ale culturii noastre. Iluzia ni-i mare, înţelegem, dar fără ea de ce am mai fi pus mâna pe condei?

Ion Ciocanu

Sursa: GriArg

marți, 14 februarie 2012

vineri, 10 februarie 2012

Soluția? Aderarea Republicii Moldova la NATO

În prima dimineață a acestui an, când, ne grăbeam să ne spunem cuvinte frumoase, în speranța unui 2012 mai bun (cât mai bun!), un adolescent era împușcat, pe malul Nistrului (același râu blestemat, care mai ține minte multe alte crime), de niște „pacificatori”. ”Pacificatori”, în contextul conflictului înghețat de pe Nistru, înseamnă armata rusă, adică lupul deghizat în blană de oaie, căci armata aceasta a fost parte a conflictului de pe Nistru (fapt stabilit nu doar prin nenumărate mărturii, ci și prin decizie CEDO), a folosit metode josnice de luptă contra civililor, a violat, a ucis oameni neînarmați, ca să nu mai spunem că și pretextul pentru declanșarea războiului a fost unul profund ticălos, românofob: nemulțumirea Kremlinului față de decizia Chișinăului de a proclama limba română (în Constituție „limba moldovenească”) drept limbă oficială în Republica Moldova. Separatismul transnistrean a fost și este, după cum bine știm, o manifestare extrem de violentă a românofobiei Kremlinului, dar și a instinctului său imperialist.

S-a discutat și răsdiscutat despre niște detalii (spre exemplu, dacă cel cu arma avea dreptul să tragă). Esențialul, însă, tinde să fie escamotat: nu avea dreptul, pentru că prezența trupelor ruse la Nistru, autointitulate „pacificatoare”, este ilegală. Nimeni, în afară de Rusia și liderii-marionetă transnistreni, nu a admis vreodată necesitatea prezenței acestor trupe la Nistru. Rusia ne asigură în permanență – dar mai ales atunci când ne insultă sau chiar ne agresează – că ne iubește. E adevărat că ne spune pe alt nume (Rusia nu a recunoscut vreodată dreptul nostru la autoidentificare), iar „iubirea” ei seamănă cu a unei amante geloase, crizele de „gelozie” repetându-se la cel mai mic progres al Republicii Moldova pe arena internațională, atunci când demonstrăm că dorim și suntem în stare să ne apropiem de lumea civilizată… Frustrarea Rusiei în fața „rivalului” său, Occidentul, se manifestă prin agresivitatea declarațiilor, în plan diplomatic, și, ca în acest caz, prin diversiuni și violență la Nistru. Avem, pe de altă parte, precedentul Georgiei… Georgia a fost, în primii ani după implozia URSS, o țară extrem de loială față de Rusia, a permis amplasarea bazelor militare rusești pe teritoriu georgian. „Recunoștința” Rusiei s-a manifestat printr-un război și mai sângeros decât războiul de pe Nistru. În cazul Republicii Moldova, schema comportamentală a agresorului de la Kremlin este asemănătoare. Nici azi, după aproape douăzeci de ani de neutralitate asumată a Republicii Moldova, cetățenii noștri nu sunt în siguranță, mai ales atunci când se află în preajma oamenilor înarmați purtând simbolurile statului rus pe uniformă.

Așa se face că „iubirea ” Rusiei ține într-o permanentă stare de frică populația Republicii Moldova. Înainte de a analiza alte aspecte ale vieții sociale și politice de la noi, trebuie să ținem cont de un fapt decisiv pentru soarta oricărei comunități: încă nu suntem liberi, suntem, în continuare, un teritoriu ocupat, agresat de o armată străină. Agresat de „iubirea” lacomă a unui stat care își terorizează chiar și cetățenii proprii, la ei acasă (și, în acest caz, ce să mai așteptăm noi, „cuceriții”, „sclavii” de odinioară?)… Contra unei astfel de „iubiri” trebuie să cauți soluții urgente. Mai ales în astfel de situații, indolența este autodistructivă. Din fericire, soluția există: NATO.

* * *


Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Basarabia, Geopolitics, Georgia, Kremlin, NATO, Romania, românofobie, Rusia, Teodor Baconschi, victimele stalinismului

Sursa: GriArg

joi, 26 ianuarie 2012

„Childa” ambasadorului sau Diplomația consternantă a „pacifismului militant”

Un grup de „pacificatori” din contingentul armatei ruse, care nu se vrea dusă de pe teritoriul Republicii Moldova, pe care o ocupă în ciuda insistentelor cerințe ale oficialităților de la Chișinău de demilitarizare a zonei, împușcă, în condiții suspect de prostești, un tânăr cetățean al Republicii Moldova. Ambasadorul rus găsește de cuviință să facă o glumiță (glumă (ne)inspirată dintr-un film cu desene animate), în loc să-și arate consternarea față de comportamentul agresiv al falșilor pacificatori. Bineînețeles, comentariile din presa de la Chișinău nu pot fi decât pline de indignare și amărăciune, precum acesta, al poetei Moni Stănilă, din Timpul. Pe bună dreptate se revoltă autoarea articolului, observând o esențială carență în discursul sarcastic al diplomatului rus. Din câte se pare, dl Kuzmin nu prea cunoaște diferența dintre noțiunile „acasă” și „în ospeție”. (Și, ce păcat, filmulețul la care face referire dl Ambasador este exact despre asta: despre arta de a te simți ca acasă, fiind în vizită, dar fără a uita că ești în ospeție.)

Ambasadorul, ca un vizionar sadea, avertizează presa: să nu „se isterizeze”, care-cumva! Asta e marea grijă a reprezentantului Kremlinului, când moare un om: să „calmeze” presa.

Înțeleg și accept faptul că diplomația și umorul ar trebui să se înrudească, pe undeva, cumva… Dacă, însă, diplomatul stă prost cu simțul umorului (și, mai ales, al ridicolului), e mai bine să nu! Și să nu mai fie pus în situația de a face diplomație în glumă. Poate chiar să nu mai fie nevoit să facă diplomație! Ambasadorul Kuzmin nu e la prima „abatere”. A mai făcut „gafe” (sau declarații pe care oficialii de la Chișinău au preferat să le trateze ca pe niște simple gafe). Acum, însă, a sărit calul, s-a întrecut pe sine însuși: a glumit, referindu-se la moartea unui tânăr, transformând crima comisă de niște „pacificatori” ce au acționat sub steag rusesc într-o glumă de prost gust. Impresia pe care a lăsat-o e că politica Rusiei în problema transnistreană e doar… o glumă proastă. Dacă aș fi șef al diplomației ruse, l-aș rechema imediat pe dl Kuzmin, pentru prejudiciul adus imaginii Rusiei peste hotarele ei. Dar nu sunt. Pot doar să-mi pun întrebări, așa cum procedează și jurnalistul George Damian, de altfel: o serie de întrebări abslout legitime în legătură cu recenta crimă pe malul Nistrului.

Dacă Rusia nu-și recheamă ambasadorul buclucaș nici de data asta, e semn că oficialii de la Kremlin sunt de acord cu stilul inedit de a face diplomație al domnului Kuzmin. Dacă nici MAEIE nu-l expulzează, umbra cade și pe acest minister, care a dat dovadă nu o dată de verticalitate și profesionalism, și acum e cazul să-și confirme reputația. Sigur, înțelegem complexitatea situației, admitem chiar ideea că „incidentul” ar putea fi o nouă diversiune a Kremlinului (prea se leagă toate elementele „piesei” între ele!), dar MAEIE este în pericol de a se autodiscredita, a-și trăda vocația europeană, dacă nu ia măsuri drastice.

Dacă MAE al Rusiei nu-și retrage paiața glumeață, e de presupus că acest „diplomat” a fost trimis aici pentru alte scopuri decât cele ale unui simplu ambasador. Se poate presupune că misiunea sa constă chiar în organizarea unor astfel de situații tensionate dintre cele două țări – „prieteni strategici”, după cum se declară (sic!). MAEIE riscă să se confunde, în mod nefericit, cu „desenele animate” ale Kremlinuliu, cu ambasadori-vorbitori în childuri, cu tot felul de aluzii la povești de adormit copiii, cu „pacificatori” ce desconsideră Pacea, în timp ce pretind că o asigură (pacea, pentru care „militează”, de secole,.. ucigând).

P.S. Și mai e un aspect, la fel de sensibil: nu cred că diplomații din MAEIE își mai pot permite să stea la aceeași masă cu un diplomat care și-a pierdut, undeva pe podul de la Vadul lui Vodă, simțul ridicolului.

Sursa: www.argribincea.wordpress.com

joi, 20 octombrie 2011

Nori cu Flori

Cât de bine mi-e pe sub norii aceştia!.. :)

Ah, cum de ce nu am mai scris? Îmi uitasem parola! Şi nu o puteam recupera, credeam că aşa va muri blogul meu... Ciudat, dar mi-am amintit-o, când am încercat să-mi deschid alt blog pe aceeaşi platformă... Nu ştiu cum funcţionează subconştientul altor oameni, dar al meu e taaare ciudat.

Deci, la o nouă şi grabnică revedere! Sigur, dacă nu-mi uit din nou parola. :)