Soluția? Aderarea Republicii Moldova la NATO

În prima dimineață a acestui an, când, ne grăbeam să ne spunem cuvinte frumoase, în speranța unui 2012 mai bun (cât mai bun!), un adolescent era împușcat, pe malul Nistrului (același râu blestemat, care mai ține minte multe alte crime), de niște „pacificatori”. ”Pacificatori”, în contextul conflictului înghețat de pe Nistru, înseamnă armata rusă, adică lupul deghizat în blană de oaie, căci armata aceasta a fost parte a conflictului de pe Nistru (fapt stabilit nu doar prin nenumărate mărturii, ci și prin decizie CEDO), a folosit metode josnice de luptă contra civililor, a violat, a ucis oameni neînarmați, ca să nu mai spunem că și pretextul pentru declanșarea războiului a fost unul profund ticălos, românofob: nemulțumirea Kremlinului față de decizia Chișinăului de a proclama limba română (în Constituție „limba moldovenească”) drept limbă oficială în Republica Moldova. Separatismul transnistrean a fost și este, după cum bine știm, o manifestare extrem de violentă a românofobiei Kremlinului, dar și a instinctului său imperialist.

S-a discutat și răsdiscutat despre niște detalii (spre exemplu, dacă cel cu arma avea dreptul să tragă). Esențialul, însă, tinde să fie escamotat: nu avea dreptul, pentru că prezența trupelor ruse la Nistru, autointitulate „pacificatoare”, este ilegală. Nimeni, în afară de Rusia și liderii-marionetă transnistreni, nu a admis vreodată necesitatea prezenței acestor trupe la Nistru. Rusia ne asigură în permanență – dar mai ales atunci când ne insultă sau chiar ne agresează – că ne iubește. E adevărat că ne spune pe alt nume (Rusia nu a recunoscut vreodată dreptul nostru la autoidentificare), iar „iubirea” ei seamănă cu a unei amante geloase, crizele de „gelozie” repetându-se la cel mai mic progres al Republicii Moldova pe arena internațională, atunci când demonstrăm că dorim și suntem în stare să ne apropiem de lumea civilizată… Frustrarea Rusiei în fața „rivalului” său, Occidentul, se manifestă prin agresivitatea declarațiilor, în plan diplomatic, și, ca în acest caz, prin diversiuni și violență la Nistru. Avem, pe de altă parte, precedentul Georgiei… Georgia a fost, în primii ani după implozia URSS, o țară extrem de loială față de Rusia, a permis amplasarea bazelor militare rusești pe teritoriu georgian. „Recunoștința” Rusiei s-a manifestat printr-un război și mai sângeros decât războiul de pe Nistru. În cazul Republicii Moldova, schema comportamentală a agresorului de la Kremlin este asemănătoare. Nici azi, după aproape douăzeci de ani de neutralitate asumată a Republicii Moldova, cetățenii noștri nu sunt în siguranță, mai ales atunci când se află în preajma oamenilor înarmați purtând simbolurile statului rus pe uniformă.

Așa se face că „iubirea ” Rusiei ține într-o permanentă stare de frică populația Republicii Moldova. Înainte de a analiza alte aspecte ale vieții sociale și politice de la noi, trebuie să ținem cont de un fapt decisiv pentru soarta oricărei comunități: încă nu suntem liberi, suntem, în continuare, un teritoriu ocupat, agresat de o armată străină. Agresat de „iubirea” lacomă a unui stat care își terorizează chiar și cetățenii proprii, la ei acasă (și, în acest caz, ce să mai așteptăm noi, „cuceriții”, „sclavii” de odinioară?)… Contra unei astfel de „iubiri” trebuie să cauți soluții urgente. Mai ales în astfel de situații, indolența este autodistructivă. Din fericire, soluția există: NATO.

* * *


Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Basarabia, Geopolitics, Georgia, Kremlin, NATO, Romania, românofobie, Rusia, Teodor Baconschi, victimele stalinismului

Sursa: GriArg

„Childa” ambasadorului sau Diplomația consternantă a „pacifismului militant”

Un grup de „pacificatori” din contingentul armatei ruse, care nu se vrea dusă de pe teritoriul Republicii Moldova, pe care o ocupă în ciuda insistentelor cerințe ale oficialităților de la Chișinău de demilitarizare a zonei, împușcă, în condiții suspect de prostești, un tânăr cetățean al Republicii Moldova. Ambasadorul rus găsește de cuviință să facă o glumiță (glumă (ne)inspirată dintr-un film cu desene animate), în loc să-și arate consternarea față de comportamentul agresiv al falșilor pacificatori. Bineînețeles, comentariile din presa de la Chișinău nu pot fi decât pline de indignare și amărăciune, precum acesta, al poetei Moni Stănilă, din Timpul. Pe bună dreptate se revoltă autoarea articolului, observând o esențială carență în discursul sarcastic al diplomatului rus. Din câte se pare, dl Kuzmin nu prea cunoaște diferența dintre noțiunile „acasă” și „în ospeție”. (Și, ce păcat, filmulețul la care face referire dl Ambasador este exact despre asta: despre arta de a te simți ca acasă, fiind în vizită, dar fără a uita că ești în ospeție.)

Ambasadorul, ca un vizionar sadea, avertizează presa: să nu „se isterizeze”, care-cumva! Asta e marea grijă a reprezentantului Kremlinului, când moare un om: să „calmeze” presa.

Înțeleg și accept faptul că diplomația și umorul ar trebui să se înrudească, pe undeva, cumva… Dacă, însă, diplomatul stă prost cu simțul umorului (și, mai ales, al ridicolului), e mai bine să nu! Și să nu mai fie pus în situația de a face diplomație în glumă. Poate chiar să nu mai fie nevoit să facă diplomație! Ambasadorul Kuzmin nu e la prima „abatere”. A mai făcut „gafe” (sau declarații pe care oficialii de la Chișinău au preferat să le trateze ca pe niște simple gafe). Acum, însă, a sărit calul, s-a întrecut pe sine însuși: a glumit, referindu-se la moartea unui tânăr, transformând crima comisă de niște „pacificatori” ce au acționat sub steag rusesc într-o glumă de prost gust. Impresia pe care a lăsat-o e că politica Rusiei în problema transnistreană e doar… o glumă proastă. Dacă aș fi șef al diplomației ruse, l-aș rechema imediat pe dl Kuzmin, pentru prejudiciul adus imaginii Rusiei peste hotarele ei. Dar nu sunt. Pot doar să-mi pun întrebări, așa cum procedează și jurnalistul George Damian, de altfel: o serie de întrebări abslout legitime în legătură cu recenta crimă pe malul Nistrului.

Dacă Rusia nu-și recheamă ambasadorul buclucaș nici de data asta, e semn că oficialii de la Kremlin sunt de acord cu stilul inedit de a face diplomație al domnului Kuzmin. Dacă nici MAEIE nu-l expulzează, umbra cade și pe acest minister, care a dat dovadă nu o dată de verticalitate și profesionalism, și acum e cazul să-și confirme reputația. Sigur, înțelegem complexitatea situației, admitem chiar ideea că „incidentul” ar putea fi o nouă diversiune a Kremlinului (prea se leagă toate elementele „piesei” între ele!), dar MAEIE este în pericol de a se autodiscredita, a-și trăda vocația europeană, dacă nu ia măsuri drastice.

Dacă MAE al Rusiei nu-și retrage paiața glumeață, e de presupus că acest „diplomat” a fost trimis aici pentru alte scopuri decât cele ale unui simplu ambasador. Se poate presupune că misiunea sa constă chiar în organizarea unor astfel de situații tensionate dintre cele două țări – „prieteni strategici”, după cum se declară (sic!). MAEIE riscă să se confunde, în mod nefericit, cu „desenele animate” ale Kremlinuliu, cu ambasadori-vorbitori în childuri, cu tot felul de aluzii la povești de adormit copiii, cu „pacificatori” ce desconsideră Pacea, în timp ce pretind că o asigură (pacea, pentru care „militează”, de secole,.. ucigând).

P.S. Și mai e un aspect, la fel de sensibil: nu cred că diplomații din MAEIE își mai pot permite să stea la aceeași masă cu un diplomat care și-a pierdut, undeva pe podul de la Vadul lui Vodă, simțul ridicolului.

Sursa: www.argribincea.wordpress.com