27 martie 1918 – ziua în care am avut curajul “să fim ce-am fost mereu” şi “ce-am vrut mereu să rămânem: români”

Declaraţia de Unire, precum şi întreaga activitate a Sfatului Ţării sunt mărturii ale maturităţii politice a liderilor basarabeni din acele timpuri, dar şi ale voinţei populare de reîntregire naţională. Iată câteva argumente în susţinerea acestei idei, selectate din cartea lui Gheorghe Ghimpu Conştiinţa naţională a românilor moldoveni (Ed. Litera, Chişinău, 1999), una dintre lucrările cele mai bine documentate despre continuitatea românismului în Basarabia.

“… spiritul românesc la moldoveni în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec al XX-lea era viu în permanenţă. El era viu atât la persoane aparte, cât şi la colective întregi, cum ar fi echipele redacţionale ale publicaţiilor periodice; românismul trăia, deşi adesea în stare latentă, la moldoveni şi bucovineni, la basarabeni şi transnistreni. El era înrădăcinat în ţărănime, preoţime, cadre didactice, ostaşi, ofiţeri, studenţime, în alte pături sociale basarabene. Despre conştiinţa românească a moldovenilor, în genere, putem vorbi în baza mărturiilor scrise ajunse până la noi. Anume ele ne permit să conchidem că ţarismul n-a reuşit în peste o sută de ani să schimbe caracterul românesc al Basarabiei.” (Gh. Ghimpu, op.cit., pag.334).

Printre multiplele exemple, Gh.Ghimpu îl menţionează pe Preşedintele Partidului Naţional-Moldovenesc, Teofil Gh.Ioncu, autorul broşurii Autonomia Basarabiei şi Republica democratică federativă rusească (Chişinău, Tipografia “Bessarabskoe Knigoizdatelstvo”, 1917), care declara: “Români am fost, român ne este sângele ce ne curge în vinele noastre. Români suntem cu trup şi suflet şi ca români voim să trăim pe vecie”. (citat după: Gh.Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, Chişinău, 1999, pag.340).

Interesant… citatul acesta îmi trezeşte o amintire din copilărie: un cântec ce mi-l cânta bunica şi în care erau următoarele cuvinte: “Sunt ţăran, ţăran român/Şi ţăran vreau să rămân”, iar bunica obişnuia să mai schimbe puţin: ”Si român vreau să rămân”.

Acelaşi Teofil Gh.Ioncu, în calitate de reprezentant al PNM, declara în cadrul Congresului naţiunilor din Rusia: “Salut Congresul naţiunilor în numele românilor din Basarabia! (subl.-Gh.Ghimpu) Mulţi au auzit de “moldoveni”, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Există o naţiune română (subl.-Gh.Ghimpu). Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iară dacă noi numim “moldoveneşti” comitetele şi organizaţiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul “român” sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca d-voastră, şi el le serveşte de a ne acuza pe noi de separatism…” (ibidem). – şi… istoria se repetă, bineînţeles!

Alte exemple citate de autor sunt din Ioan Pelivan, la fel un reprezentant al PNM, sau dintr-o broşură a studentului basarabean Vladimir Bogos, sau din declaraţiile şi petiţiile semnate de colective întregi de studenţi, ostaşi, învăţători; diverse grupări sociale din Basarabia. Tot o manifestare a românismului, consideră Gh. Ghimpu, a fost “căldura cu care ei (basarabenii-n.n.) l-au întâmpinat pe reprezentantul ziarului “Ardealul”, Onisifor Ghibu. Când acesta, încheindu-şi cuvântul de salut “în numele “Ardealului”, a strigat “Trăiască Basarabia!”, “Trăiască Sfatul Ţării!”, “Trăiască Republica Federativă!”, publicul, sculându-se în picioare, a aplaudat strigând “Trăiască transilvănenii!”, “Trăiască poporul românesc!” “(subl.-Gh.Ghimpu) (ibidem, pag.342).

Sfatul Ţării, conchide Gh.Ghimpu, a fost “expresia politică a românismului în Basarabia”, expresia dreptului legitim al unei părţi a naţiunii române, aflată de mult timp sub ocupaţie rusească, de a-şi decide soarta. (Gh.Ghimpu, op.cit. pag. 342-354), iar Unirea a fost “opera izvorâtă din românismul conştientizat al basaraenilor” (ibidem, pag. 355-378).



Sursa: GriArg.

Articolul în întregime poate fi citit aici: GriArg.

Numărând comuniști…

M-am surprins făcând calcule, intrigată de pretenția unora (reprezentanți ai PCRM, în special), care insistă că participanții la protestul comuniștilor contra alegerii președintelui au atins, azi, numărul de 80.000. Este exact cifra ce se vehicula referitor la cele mai mari proteste din perioada sovietică: la Marea Adunare Națională din 31 august 1989, spre exemplu. Acum, să comparăm filmele: iată un fragment filmat de Victor Bucătaru (cadre din arhiva personală a regizorului) de la Marea Adunare Națională de la Chișinău din 31 august 1989. În acea zi, eu am stat în apropierea străzii Pușchin: aglomerația era mare și marea (de oameni) se întindea departe de limitele PMAN (pe atunci ”Piața Biruinței”): dincolo de străzile Bănulescu-Bodoni (pe atunci Gogol) și Pușchin, dar și parcul Catedralei era împânzit de lume, oameni care nu încăpuseră în Piață se înghesuiau pe aleile parcului, până aproape de strada Columna (pe atunci Frunze)…

Vezi filmul aici.


Dacă e adevărat că la Marea Adunare Națională din 31 august 1989 au luat parte aproximativ 80.000 de oameni, atunci cum se poate susține că azi au fost tot atâția?

Fragment dintr-un articol preluat de pe blogul GriArg.

Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Chişinău, Geopolitică, Human Rights, Marea Adunare Națională din 31 august 1989, Party of Communists of the Republic of Moldova, românofobie, victimele stalinismului, Victor Bucătaru

Soluția? Aderarea Republicii Moldova la NATO

În prima dimineață a acestui an, când, ne grăbeam să ne spunem cuvinte frumoase, în speranța unui 2012 mai bun (cât mai bun!), un adolescent era împușcat, pe malul Nistrului (același râu blestemat, care mai ține minte multe alte crime), de niște „pacificatori”. ”Pacificatori”, în contextul conflictului înghețat de pe Nistru, înseamnă armata rusă, adică lupul deghizat în blană de oaie, căci armata aceasta a fost parte a conflictului de pe Nistru (fapt stabilit nu doar prin nenumărate mărturii, ci și prin decizie CEDO), a folosit metode josnice de luptă contra civililor, a violat, a ucis oameni neînarmați, ca să nu mai spunem că și pretextul pentru declanșarea războiului a fost unul profund ticălos, românofob: nemulțumirea Kremlinului față de decizia Chișinăului de a proclama limba română (în Constituție „limba moldovenească”) drept limbă oficială în Republica Moldova. Separatismul transnistrean a fost și este, după cum bine știm, o manifestare extrem de violentă a românofobiei Kremlinului, dar și a instinctului său imperialist.

S-a discutat și răsdiscutat despre niște detalii (spre exemplu, dacă cel cu arma avea dreptul să tragă). Esențialul, însă, tinde să fie escamotat: nu avea dreptul, pentru că prezența trupelor ruse la Nistru, autointitulate „pacificatoare”, este ilegală. Nimeni, în afară de Rusia și liderii-marionetă transnistreni, nu a admis vreodată necesitatea prezenței acestor trupe la Nistru. Rusia ne asigură în permanență – dar mai ales atunci când ne insultă sau chiar ne agresează – că ne iubește. E adevărat că ne spune pe alt nume (Rusia nu a recunoscut vreodată dreptul nostru la autoidentificare), iar „iubirea” ei seamănă cu a unei amante geloase, crizele de „gelozie” repetându-se la cel mai mic progres al Republicii Moldova pe arena internațională, atunci când demonstrăm că dorim și suntem în stare să ne apropiem de lumea civilizată… Frustrarea Rusiei în fața „rivalului” său, Occidentul, se manifestă prin agresivitatea declarațiilor, în plan diplomatic, și, ca în acest caz, prin diversiuni și violență la Nistru. Avem, pe de altă parte, precedentul Georgiei… Georgia a fost, în primii ani după implozia URSS, o țară extrem de loială față de Rusia, a permis amplasarea bazelor militare rusești pe teritoriu georgian. „Recunoștința” Rusiei s-a manifestat printr-un război și mai sângeros decât războiul de pe Nistru. În cazul Republicii Moldova, schema comportamentală a agresorului de la Kremlin este asemănătoare. Nici azi, după aproape douăzeci de ani de neutralitate asumată a Republicii Moldova, cetățenii noștri nu sunt în siguranță, mai ales atunci când se află în preajma oamenilor înarmați purtând simbolurile statului rus pe uniformă.

Așa se face că „iubirea ” Rusiei ține într-o permanentă stare de frică populația Republicii Moldova. Înainte de a analiza alte aspecte ale vieții sociale și politice de la noi, trebuie să ținem cont de un fapt decisiv pentru soarta oricărei comunități: încă nu suntem liberi, suntem, în continuare, un teritoriu ocupat, agresat de o armată străină. Agresat de „iubirea” lacomă a unui stat care își terorizează chiar și cetățenii proprii, la ei acasă (și, în acest caz, ce să mai așteptăm noi, „cuceriții”, „sclavii” de odinioară?)… Contra unei astfel de „iubiri” trebuie să cauți soluții urgente. Mai ales în astfel de situații, indolența este autodistructivă. Din fericire, soluția există: NATO.

* * *


Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Basarabia, Geopolitics, Georgia, Kremlin, NATO, Romania, românofobie, Rusia, Teodor Baconschi, victimele stalinismului

Sursa: GriArg

Târziu... Regrete... Ruşine

Târziu...

N-am scris, am încercat să fiu cât mai aproape de evenimentele de la Chişinău, citind şi analizând. Am urmărit presa şi mai ales blogurile dedicate acestei teme... Avum e târziu să mai spun ceva, pentru că incertitudinea, despre care vorbeam (cu prietenii) adineaori, s-a adâncit şi s-a întunecat...

Regrete...

Privesc în urmă cu frică. De frică, nu mai privesc în viitor. Am presupus, la un moment dat, că lucrurile se vor transforma în fum, dar am sperat, mereu, că nu. O nouă perioadă antiromânească în Republica Moldova. Şi, ca de obicei, Rusia şi-a băgat coada... Mi-e silă de clasa politică de la noi, dar mai ales de laşii care închid ochii la criminalitatea dezlănţuită şi devenită, prin atacuri repetate la principiile democraţiei, lider în această regiune post-sovietică.

Ruşine...

Avem o datorie, să păstrăm ce ne-au lăsat strămoşii, fără a ne complace în rolul de martiri. Cu regret, nu reuşim să păstrăm aproape nimic, dar plângem (uneori nejustificat) asupra propiilor răni (uneori inventate)... Nu o să ne dea nimeni ceea ce ni se cuvine, chiar dacă proclamă sus şi tare că DA! ni se cuvine...

Rusia îşi înfige tentaculele tot mai adânc în sufletul nostru. Dacă nu murim în luptă, vom muri în somn...