„1. Pe vremuri, în unele sate, femeile se adunau în grupuri mari la gospodăria cuiva şi duceau acolo bucate şi băutură, în noaptea de Bobotează. După ce mâncau, cântau şi dansau toată noaptea. Apoi, dimineaţa, ieşeau pe stradă şi se năpusteau asupra oricărui bărbat pe care îl întâlneau pe drum, ducându-l cu forţa la râu şi ameninţându-l că-l aruncă în apă.” (Sursa: internet.)
Asta citim într-un articol recent. Adică: femeile mănâncă, dansează, iar DUPĂ CE petrec astfel, se mai adună (o dată sau de mai multe ori), cu mâncare și cu băutură, la „gospodăria cuiva”? Cu ce scop, oare? Și de ce? Pentru că pofta vine mâncând? Da! Sigur că da! Femeile se îmbată și, după ce petrec bine, vor să chefuiască și mai frumos, trei zile în șir, ca în povești! Așa da! Asta explică, probabil, și violența femeilor de Bobotează. Boboteaza este, deci, un bun prilej pentru a chefui și a pedepsi bărbații.
* * *
Toate aceste presupuenri s-ar risipi, dacă am avea ocazia de a-l întreba pe autorul textului ce a vrut să spună de fapt și care e consecutivitatea normală, firească, a faptelor pe care a dorit să ni le prezinte în articolul său. Bănuiala mea e că ar fi trebuit să scrie „după CARE”, în loc de nefericitul „după CE”. Expresia tradusă greșit din rusă „după ce” („posle chego” („posle chevo”)), în loc de „după CARE”, dă naștere unor confuzii periculoase, în cazul în care e nevoie să stabilești exact consecutivitatea unor acțiuni (spre exemplu, în rapoartele forțelor de ordine) sau, ca în acest caz, unor exemple savuroase de umor involuntar.
Partea defel comică a acestei povești a nefericitului „după CE” e că aceasta semnalează alienarea simțului lingvistic în cazul unor vorbitori nativi ai limbii române din stânga Prutului. Una e să amesteci, din lene sau din ignoranță, diverși termeni rusești într-o frază ce se vrea a fi în română, construită după regulile limbii române, mult mai grav e să nu-ți mai dai seama că un (repet, nefericit) calc afectează logica mesajului pe care dorești să-l transmiți.
Sursa: GriARG.
Se afișează postările cu eticheta Argentina Gribincea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Argentina Gribincea. Afișați toate postările
luni, 21 ianuarie 2013
miercuri, 28 martie 2012
27 martie 1918 – ziua în care am avut curajul “să fim ce-am fost mereu” şi “ce-am vrut mereu să rămânem: români”
Declaraţia de Unire, precum şi întreaga activitate a Sfatului Ţării sunt mărturii ale maturităţii politice a liderilor basarabeni din acele timpuri, dar şi ale voinţei populare de reîntregire naţională. Iată câteva argumente în susţinerea acestei idei, selectate din cartea lui Gheorghe Ghimpu Conştiinţa naţională a românilor moldoveni (Ed. Litera, Chişinău, 1999), una dintre lucrările cele mai bine documentate despre continuitatea românismului în Basarabia.
“… spiritul românesc la moldoveni în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec al XX-lea era viu în permanenţă. El era viu atât la persoane aparte, cât şi la colective întregi, cum ar fi echipele redacţionale ale publicaţiilor periodice; românismul trăia, deşi adesea în stare latentă, la moldoveni şi bucovineni, la basarabeni şi transnistreni. El era înrădăcinat în ţărănime, preoţime, cadre didactice, ostaşi, ofiţeri, studenţime, în alte pături sociale basarabene. Despre conştiinţa românească a moldovenilor, în genere, putem vorbi în baza mărturiilor scrise ajunse până la noi. Anume ele ne permit să conchidem că ţarismul n-a reuşit în peste o sută de ani să schimbe caracterul românesc al Basarabiei.” (Gh. Ghimpu, op.cit., pag.334).
Printre multiplele exemple, Gh.Ghimpu îl menţionează pe Preşedintele Partidului Naţional-Moldovenesc, Teofil Gh.Ioncu, autorul broşurii Autonomia Basarabiei şi Republica democratică federativă rusească (Chişinău, Tipografia “Bessarabskoe Knigoizdatelstvo”, 1917), care declara: “Români am fost, român ne este sângele ce ne curge în vinele noastre. Români suntem cu trup şi suflet şi ca români voim să trăim pe vecie”. (citat după: Gh.Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, Chişinău, 1999, pag.340).
Interesant… citatul acesta îmi trezeşte o amintire din copilărie: un cântec ce mi-l cânta bunica şi în care erau următoarele cuvinte: “Sunt ţăran, ţăran român/Şi ţăran vreau să rămân”, iar bunica obişnuia să mai schimbe puţin: ”Si român vreau să rămân”.
Acelaşi Teofil Gh.Ioncu, în calitate de reprezentant al PNM, declara în cadrul Congresului naţiunilor din Rusia: “Salut Congresul naţiunilor în numele românilor din Basarabia! (subl.-Gh.Ghimpu) Mulţi au auzit de “moldoveni”, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Există o naţiune română (subl.-Gh.Ghimpu). Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iară dacă noi numim “moldoveneşti” comitetele şi organizaţiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul “român” sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca d-voastră, şi el le serveşte de a ne acuza pe noi de separatism…” (ibidem). – şi… istoria se repetă, bineînţeles!
Alte exemple citate de autor sunt din Ioan Pelivan, la fel un reprezentant al PNM, sau dintr-o broşură a studentului basarabean Vladimir Bogos, sau din declaraţiile şi petiţiile semnate de colective întregi de studenţi, ostaşi, învăţători; diverse grupări sociale din Basarabia. Tot o manifestare a românismului, consideră Gh. Ghimpu, a fost “căldura cu care ei (basarabenii-n.n.) l-au întâmpinat pe reprezentantul ziarului “Ardealul”, Onisifor Ghibu. Când acesta, încheindu-şi cuvântul de salut “în numele “Ardealului”, a strigat “Trăiască Basarabia!”, “Trăiască Sfatul Ţării!”, “Trăiască Republica Federativă!”, publicul, sculându-se în picioare, a aplaudat strigând “Trăiască transilvănenii!”, “Trăiască poporul românesc!” “(subl.-Gh.Ghimpu) (ibidem, pag.342).
Sfatul Ţării, conchide Gh.Ghimpu, a fost “expresia politică a românismului în Basarabia”, expresia dreptului legitim al unei părţi a naţiunii române, aflată de mult timp sub ocupaţie rusească, de a-şi decide soarta. (Gh.Ghimpu, op.cit. pag. 342-354), iar Unirea a fost “opera izvorâtă din românismul conştientizat al basaraenilor” (ibidem, pag. 355-378).
Sursa: GriArg.
Articolul în întregime poate fi citit aici: GriArg.
sâmbătă, 17 martie 2012
Numărând comuniști…
M-am surprins făcând calcule, intrigată de pretenția unora (reprezentanți ai PCRM, în special), care insistă că participanții la protestul comuniștilor contra alegerii președintelui au atins, azi, numărul de 80.000. Este exact cifra ce se vehicula referitor la cele mai mari proteste din perioada sovietică: la Marea Adunare Națională din 31 august 1989, spre exemplu. Acum, să comparăm filmele: iată un fragment filmat de Victor Bucătaru (cadre din arhiva personală a regizorului) de la Marea Adunare Națională de la Chișinău din 31 august 1989. În acea zi, eu am stat în apropierea străzii Pușchin: aglomerația era mare și marea (de oameni) se întindea departe de limitele PMAN (pe atunci ”Piața Biruinței”): dincolo de străzile Bănulescu-Bodoni (pe atunci Gogol) și Pușchin, dar și parcul Catedralei era împânzit de lume, oameni care nu încăpuseră în Piață se înghesuiau pe aleile parcului, până aproape de strada Columna (pe atunci Frunze)…
Vezi filmul aici.
Dacă e adevărat că la Marea Adunare Națională din 31 august 1989 au luat parte aproximativ 80.000 de oameni, atunci cum se poate susține că azi au fost tot atâția?
Fragment dintr-un articol preluat de pe blogul GriArg.
Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Chişinău, Geopolitică, Human Rights, Marea Adunare Națională din 31 august 1989, Party of Communists of the Republic of Moldova, românofobie, victimele stalinismului, Victor Bucătaru
Vezi filmul aici.
Dacă e adevărat că la Marea Adunare Națională din 31 august 1989 au luat parte aproximativ 80.000 de oameni, atunci cum se poate susține că azi au fost tot atâția?
Fragment dintr-un articol preluat de pe blogul GriArg.
Etichete:Adevăr vs minciună, Atitudini, Chişinău, Geopolitică, Human Rights, Marea Adunare Națională din 31 august 1989, Party of Communists of the Republic of Moldova, românofobie, victimele stalinismului, Victor Bucătaru
joi, 26 ianuarie 2012
„Childa” ambasadorului sau Diplomația consternantă a „pacifismului militant”
Un grup de „pacificatori” din contingentul armatei ruse, care nu se vrea dusă de pe teritoriul Republicii Moldova, pe care o ocupă în ciuda insistentelor cerințe ale oficialităților de la Chișinău de demilitarizare a zonei, împușcă, în condiții suspect de prostești, un tânăr cetățean al Republicii Moldova. Ambasadorul rus găsește de cuviință să facă o glumiță (glumă (ne)inspirată dintr-un film cu desene animate), în loc să-și arate consternarea față de comportamentul agresiv al falșilor pacificatori. Bineînețeles, comentariile din presa de la Chișinău nu pot fi decât pline de indignare și amărăciune, precum acesta, al poetei Moni Stănilă, din Timpul. Pe bună dreptate se revoltă autoarea articolului, observând o esențială carență în discursul sarcastic al diplomatului rus. Din câte se pare, dl Kuzmin nu prea cunoaște diferența dintre noțiunile „acasă” și „în ospeție”. (Și, ce păcat, filmulețul la care face referire dl Ambasador este exact despre asta: despre arta de a te simți ca acasă, fiind în vizită, dar fără a uita că ești în ospeție.)
Ambasadorul, ca un vizionar sadea, avertizează presa: să nu „se isterizeze”, care-cumva! Asta e marea grijă a reprezentantului Kremlinului, când moare un om: să „calmeze” presa.
Înțeleg și accept faptul că diplomația și umorul ar trebui să se înrudească, pe undeva, cumva… Dacă, însă, diplomatul stă prost cu simțul umorului (și, mai ales, al ridicolului), e mai bine să nu! Și să nu mai fie pus în situația de a face diplomație în glumă. Poate chiar să nu mai fie nevoit să facă diplomație! Ambasadorul Kuzmin nu e la prima „abatere”. A mai făcut „gafe” (sau declarații pe care oficialii de la Chișinău au preferat să le trateze ca pe niște simple gafe). Acum, însă, a sărit calul, s-a întrecut pe sine însuși: a glumit, referindu-se la moartea unui tânăr, transformând crima comisă de niște „pacificatori” ce au acționat sub steag rusesc într-o glumă de prost gust. Impresia pe care a lăsat-o e că politica Rusiei în problema transnistreană e doar… o glumă proastă. Dacă aș fi șef al diplomației ruse, l-aș rechema imediat pe dl Kuzmin, pentru prejudiciul adus imaginii Rusiei peste hotarele ei. Dar nu sunt. Pot doar să-mi pun întrebări, așa cum procedează și jurnalistul George Damian, de altfel: o serie de întrebări abslout legitime în legătură cu recenta crimă pe malul Nistrului.
Dacă Rusia nu-și recheamă ambasadorul buclucaș nici de data asta, e semn că oficialii de la Kremlin sunt de acord cu stilul inedit de a face diplomație al domnului Kuzmin. Dacă nici MAEIE nu-l expulzează, umbra cade și pe acest minister, care a dat dovadă nu o dată de verticalitate și profesionalism, și acum e cazul să-și confirme reputația. Sigur, înțelegem complexitatea situației, admitem chiar ideea că „incidentul” ar putea fi o nouă diversiune a Kremlinului (prea se leagă toate elementele „piesei” între ele!), dar MAEIE este în pericol de a se autodiscredita, a-și trăda vocația europeană, dacă nu ia măsuri drastice.
Dacă MAE al Rusiei nu-și retrage paiața glumeață, e de presupus că acest „diplomat” a fost trimis aici pentru alte scopuri decât cele ale unui simplu ambasador. Se poate presupune că misiunea sa constă chiar în organizarea unor astfel de situații tensionate dintre cele două țări – „prieteni strategici”, după cum se declară (sic!). MAEIE riscă să se confunde, în mod nefericit, cu „desenele animate” ale Kremlinuliu, cu ambasadori-vorbitori în childuri, cu tot felul de aluzii la povești de adormit copiii, cu „pacificatori” ce desconsideră Pacea, în timp ce pretind că o asigură (pacea, pentru care „militează”, de secole,.. ucigând).
P.S. Și mai e un aspect, la fel de sensibil: nu cred că diplomații din MAEIE își mai pot permite să stea la aceeași masă cu un diplomat care și-a pierdut, undeva pe podul de la Vadul lui Vodă, simțul ridicolului.
Sursa: www.argribincea.wordpress.com
Ambasadorul, ca un vizionar sadea, avertizează presa: să nu „se isterizeze”, care-cumva! Asta e marea grijă a reprezentantului Kremlinului, când moare un om: să „calmeze” presa.
Înțeleg și accept faptul că diplomația și umorul ar trebui să se înrudească, pe undeva, cumva… Dacă, însă, diplomatul stă prost cu simțul umorului (și, mai ales, al ridicolului), e mai bine să nu! Și să nu mai fie pus în situația de a face diplomație în glumă. Poate chiar să nu mai fie nevoit să facă diplomație! Ambasadorul Kuzmin nu e la prima „abatere”. A mai făcut „gafe” (sau declarații pe care oficialii de la Chișinău au preferat să le trateze ca pe niște simple gafe). Acum, însă, a sărit calul, s-a întrecut pe sine însuși: a glumit, referindu-se la moartea unui tânăr, transformând crima comisă de niște „pacificatori” ce au acționat sub steag rusesc într-o glumă de prost gust. Impresia pe care a lăsat-o e că politica Rusiei în problema transnistreană e doar… o glumă proastă. Dacă aș fi șef al diplomației ruse, l-aș rechema imediat pe dl Kuzmin, pentru prejudiciul adus imaginii Rusiei peste hotarele ei. Dar nu sunt. Pot doar să-mi pun întrebări, așa cum procedează și jurnalistul George Damian, de altfel: o serie de întrebări abslout legitime în legătură cu recenta crimă pe malul Nistrului.
Dacă Rusia nu-și recheamă ambasadorul buclucaș nici de data asta, e semn că oficialii de la Kremlin sunt de acord cu stilul inedit de a face diplomație al domnului Kuzmin. Dacă nici MAEIE nu-l expulzează, umbra cade și pe acest minister, care a dat dovadă nu o dată de verticalitate și profesionalism, și acum e cazul să-și confirme reputația. Sigur, înțelegem complexitatea situației, admitem chiar ideea că „incidentul” ar putea fi o nouă diversiune a Kremlinului (prea se leagă toate elementele „piesei” între ele!), dar MAEIE este în pericol de a se autodiscredita, a-și trăda vocația europeană, dacă nu ia măsuri drastice.
Dacă MAE al Rusiei nu-și retrage paiața glumeață, e de presupus că acest „diplomat” a fost trimis aici pentru alte scopuri decât cele ale unui simplu ambasador. Se poate presupune că misiunea sa constă chiar în organizarea unor astfel de situații tensionate dintre cele două țări – „prieteni strategici”, după cum se declară (sic!). MAEIE riscă să se confunde, în mod nefericit, cu „desenele animate” ale Kremlinuliu, cu ambasadori-vorbitori în childuri, cu tot felul de aluzii la povești de adormit copiii, cu „pacificatori” ce desconsideră Pacea, în timp ce pretind că o asigură (pacea, pentru care „militează”, de secole,.. ucigând).
P.S. Și mai e un aspect, la fel de sensibil: nu cred că diplomații din MAEIE își mai pot permite să stea la aceeași masă cu un diplomat care și-a pierdut, undeva pe podul de la Vadul lui Vodă, simțul ridicolului.
Sursa: www.argribincea.wordpress.com
sâmbătă, 30 mai 2009
Un tratat ipocrit
Argentina Gribincea
Povestea tratatului de frontieră moldo-român este veche. Problema este scoasă pe tapet, de regulă, atunci când Chişinăul are nevoie să-şi demonstreze obedienţa faţă de Rusia.
Astfel, în 2003 dl Alexei Tulbure, reprezentantul R.Moldova (RM) la Consiliul Europei (CE) ataca virulent România, declarându-se, printre altele, nemulțumit de varianta de tratat propusă de București: "Deci, iată, în numele guvernului Moldovei, declar cu toată responsabilitatea: Moldova nu doreşte nici un Tratat de fraternitate, noi suntem sătui până în gât de tot felul de rude, noi deja am avut un frate mai mare - Uniunea Sovietică, acum sora mai mare - România - ne impune dragostea sa." și uitând, probabil, că rolul de "soră mai mare", în fosta URSS, îi revenea Rusiei, nu "Uniunii Sovietice". (Vezi: Cu jalba-n proțap, la Strasbourg, în: Timpul, Nr.38, din 17 octombrie 2002).
Acum doi ani, în mai 2007, premierul român Călin Popescu-Tăriceanu lăsa să se înţeleagă de ce natură ar putea fi dificultăţile care nu permit semnarea unui astfel de tratat. "România doreşte o bună relaţie cu statele vecine, inclusiv cu Republica Moldova, şi trebuie înţeles că elemente demagogice şi populiste au "priză" la Chişinău într-o perioadă de tranziţie", declara premierul Tăriceanu, explicând, printre altele: "Mie mi se pare, şi cred că la 100% dinte români, li se pare caraghios să vorbim de limba moldovenească, care este limbă românească neaoşă" (17.05.07, BASA-press).
În aprilie 2008 aflăm, tot din presă, că RM condiționează semnarea unei Convenții privind micul trafic la frontieră cu semnarea aceluiași tratat bilateral, ignorând interesele propriilor cetățeni, de dragul unor ambiții pseudoștiințifice. MAE român si-a exprimat atunci convingerea că "autoritățile de la Chișinău vor examina proiectul de document și vor răspunde propunerii părții române în cel mai scurt timp, având în vedere importanța deosebită a încheierii Convenției pentru cetățenii Republicii Moldova", scrie într-un articol din Ziua, din 18 aprilie 2008. Tot acolo găsim o altă explicație a tergiversării semnării acestui document: "Există o singură problemă, legată de faptul că partea moldoveană solicită introducerea în acest acord a unei referiri la Tratatul de la Paris din 1947, document care spune, cu referire la frontiera dintre România și Uniunea Sovietică: "Granița dintre România și URSS este granița care a fost convenită între România și URSS în 1940". Pentru toata lumea este însă clar că în 1940 și pana în 1947 România nu a încheiat niciun fel de acord cu URSS în legătură cu o asemenea graniță. Deci, e un fals istoric și, dacă atunci a fost acceptat, este pentru că România era un stat învins și ocupat și fără posibilitatea de a-și apăra interesele sale suverane", a argumentat ambasadorul Teodorescu." (vezi: Chișinăul cere României să semneze Tratatul de frontieră, în Ziua, Nr. 4213, 18 aprilie 2008: http://www.ziua.ro/news.php?data=2008-04-18&id=5775).
Nu cred că, din 2007 până în prezent, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) ar fi reuşit să înţeleagă că nu există "limbă moldovenească", decât în creierele spălate de ideologia stalinistă, şi deci, nu are rost să pretindă de la un vecin care vorbeşte aceeaşi limbă să accepte teoria stalinistă ("moldovenismul primitiv", alias "moldo-statalismul"), așa, de hatârul unor personaje dubioase, certate cu dicționarul și cu normele limbii literare. Nici în ce privește cel de-al doilea fals, istoric, nu cred că liderii comunști de la Chișinău și-ar fi putut completa, într-un timp atât de scurt, cunoștințele lipsă.
Fragment. Continuarea aici: http://voceabasarabiei.net/index.php/stiri/politica/2584-un-tratat-ipocrit
Povestea tratatului de frontieră moldo-român este veche. Problema este scoasă pe tapet, de regulă, atunci când Chişinăul are nevoie să-şi demonstreze obedienţa faţă de Rusia.
Astfel, în 2003 dl Alexei Tulbure, reprezentantul R.Moldova (RM) la Consiliul Europei (CE) ataca virulent România, declarându-se, printre altele, nemulțumit de varianta de tratat propusă de București: "Deci, iată, în numele guvernului Moldovei, declar cu toată responsabilitatea: Moldova nu doreşte nici un Tratat de fraternitate, noi suntem sătui până în gât de tot felul de rude, noi deja am avut un frate mai mare - Uniunea Sovietică, acum sora mai mare - România - ne impune dragostea sa." și uitând, probabil, că rolul de "soră mai mare", în fosta URSS, îi revenea Rusiei, nu "Uniunii Sovietice". (Vezi: Cu jalba-n proțap, la Strasbourg, în: Timpul, Nr.38, din 17 octombrie 2002).
Acum doi ani, în mai 2007, premierul român Călin Popescu-Tăriceanu lăsa să se înţeleagă de ce natură ar putea fi dificultăţile care nu permit semnarea unui astfel de tratat. "România doreşte o bună relaţie cu statele vecine, inclusiv cu Republica Moldova, şi trebuie înţeles că elemente demagogice şi populiste au "priză" la Chişinău într-o perioadă de tranziţie", declara premierul Tăriceanu, explicând, printre altele: "Mie mi se pare, şi cred că la 100% dinte români, li se pare caraghios să vorbim de limba moldovenească, care este limbă românească neaoşă" (17.05.07, BASA-press).
În aprilie 2008 aflăm, tot din presă, că RM condiționează semnarea unei Convenții privind micul trafic la frontieră cu semnarea aceluiași tratat bilateral, ignorând interesele propriilor cetățeni, de dragul unor ambiții pseudoștiințifice. MAE român si-a exprimat atunci convingerea că "autoritățile de la Chișinău vor examina proiectul de document și vor răspunde propunerii părții române în cel mai scurt timp, având în vedere importanța deosebită a încheierii Convenției pentru cetățenii Republicii Moldova", scrie într-un articol din Ziua, din 18 aprilie 2008. Tot acolo găsim o altă explicație a tergiversării semnării acestui document: "Există o singură problemă, legată de faptul că partea moldoveană solicită introducerea în acest acord a unei referiri la Tratatul de la Paris din 1947, document care spune, cu referire la frontiera dintre România și Uniunea Sovietică: "Granița dintre România și URSS este granița care a fost convenită între România și URSS în 1940". Pentru toata lumea este însă clar că în 1940 și pana în 1947 România nu a încheiat niciun fel de acord cu URSS în legătură cu o asemenea graniță. Deci, e un fals istoric și, dacă atunci a fost acceptat, este pentru că România era un stat învins și ocupat și fără posibilitatea de a-și apăra interesele sale suverane", a argumentat ambasadorul Teodorescu." (vezi: Chișinăul cere României să semneze Tratatul de frontieră, în Ziua, Nr. 4213, 18 aprilie 2008: http://www.ziua.ro/news.php?data=2008-04-18&id=5775).
Nu cred că, din 2007 până în prezent, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) ar fi reuşit să înţeleagă că nu există "limbă moldovenească", decât în creierele spălate de ideologia stalinistă, şi deci, nu are rost să pretindă de la un vecin care vorbeşte aceeaşi limbă să accepte teoria stalinistă ("moldovenismul primitiv", alias "moldo-statalismul"), așa, de hatârul unor personaje dubioase, certate cu dicționarul și cu normele limbii literare. Nici în ce privește cel de-al doilea fals, istoric, nu cred că liderii comunști de la Chișinău și-ar fi putut completa, într-un timp atât de scurt, cunoștințele lipsă.
Fragment. Continuarea aici: http://voceabasarabiei.net/index.php/stiri/politica/2584-un-tratat-ipocrit
Abonați-vă la:
Postări (Atom)